Mă întorceam acasă târziu noaptea și, brusc, am observat că un tip îmbrăcat în negru mă urmărea: am scos rapid o umbrelă din geantă și l-am lovit în cap, dar, brusc, necunoscutul a făcut ceva neașteptat 😱😨
Mergeam pe o stradă goală târziu seara. Era aproape ora unsprezece: felinarele pâlpâiau slab, iar pașii mei răsunau de pe pereții vechilor case.
Am început să merg mai repede, ținând geanta strâns la piept și privindu-mă mereu înapoi. De fiecare dată când întorceam capul, el era acolo. La câțiva pași în spatele meu. Un bărbat cu hanorac întunecat, cu gluga trasă peste cap.
La început, am crezut că e doar o coincidență — mergeam în aceeași direcție. Dar la fiecare intersecție, el vira în aceeași direcție ca și mine.
Am încercat să merg mai repede — și el a accelerat. M-am oprit în fața unei vitrine, prefăcându-mă că mă uit la ceva — și el s-a oprit, puțin mai în spate.
Am început să mă simt cu adevărat speriată. Zeci de gânduri mi-au trecut prin cap: încotro să fug, pe cine să sun. Telefonul era descărcat. Nu era nimeni pe stradă.
Am virat într-o alee îngustă, sperând că el va merge mai departe. Dar câteva secunde mai târziu, am auzit pași grei în spatele meu.
Se apropia tot mai mult. Degetele îmi tremurau în timp ce țineam strâns de geantă. Un singur gând îmi răsuna în minte: „Dacă se apropie — nu mă las intimidată.”
M-am întors brusc. Pentru o clipă, privirile noastre s-au întâlnit — reci, vigilente.
— De ce mă urmărești? — am izbucnit.
Necunoscutul nu a răspuns.
Și atunci, fără să mai pot, am scos din geantă o umbrelă pliabilă și m-am întors brusc. Fără să-i dau voie să spună un cuvânt, l-am lovit în cap cu toată puterea. S-a dat înapoi, apucându-și gluga 😱😱 Dar chiar în acel moment, tipul a făcut ceva neașteptat. Continuarea acestei povești înfricoșătoare am povestit-o în primul comentariu 👇👇
— De ce mă lovești?! — a strigat confuz.
— Și tu de ce mă urmărești?! Voi chema poliția imediat! — am strigat, încercând să nu tremure vocea mea.
— Nu, așteaptă… voiam doar să te cunosc — a oftat, coborând privirea.
— Atunci de ce mă urmărești? — nu m-am putut abține —. Ai fi putut doar să vii și să vorbești cu mine.
— Eu… eram jenat — a spus încet, ca un copil prins făcând o pozna.
Nu am mai spus nimic. M-am întors și am fugit, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Nici măcar nu m-am uitat înapoi să văd dacă mă urmărea.
De atunci nu l-am mai văzut, dar uneori, când mă întorc acasă târziu, mă surprind gândindu-mă: el chiar voia doar să mă cunoască… sau se temea că voi chema poliția?
