M-am întors acasă după serviciu, iar fiul meu m-a îmbrățișat, a început să plângă și să spună că nu mai vrea să rămână cu bunica. Am fost șocată când am aflat motivul 😲😲
Mi-am crescut fiul singură. Soțul meu a plecat când copilul nu avea nici măcar un an.
De atunci am lucrat în două locuri. Micuța noastră familie depindea doar de mine. De cele mai multe ori mama mă ajuta. Uneori trebuia să chem o bonă, dar era scump.
Îi eram recunoscătoare mamei pentru ajutorul ei, deși uneori observam lucruri ciudate. Putea uita ceva important, spunea lucruri fără sens, ca și cum ar fi fost cu capul în nori. Dar puneam totul pe seama oboselii sau a vârstei.
Și într-o zi, fiul meu mi-a spus:
— Mamă, poți să nu mai mergi la muncă?
— Nu, dragul meu — i-am zâmbit și l-am mângâiat pe cap. — Avem nevoie de bani: pentru casă, mâncare, jucării. De ce întrebi?
— Nu știu… — a ridicat din umeri — doar eram curios.
Atunci nu am dat importanță. Am crezut că e doar curiozitate de copil. Dar după câteva zile s-a întâmplat ceva ce a schimbat totul.
Seara, m-am întors acasă după tură. Fiul meu a alergat spre mine, m-a îmbrățișat strâns și a început brusc să plângă.
— Mamă, te rog, nu mă mai lăsa cu bunica.
Am rămas uimită.
— De ce, dragul meu? Ți-e dor de mine? Sau bunica te-a certat?
— Ea… se poartă ciudat. Mi-e frică.
— Ce a făcut?
Fiul meu și-a coborât privirea, vocea i s-a cutremurat:
— M-a durut… Te rog, nu o mai lăsa să vină.
Mi s-a făcut frig pe dinăuntru. Dar copilul nu putea explica — tremura și tăcea, ca și cum i-ar fi fost frică să vorbească. Am sunat-o pe mama. Ea m-a asigurat că totul e bine, că s-au jucat și că băiatul inventează.
Dar am văzut că nu mințea. Ochii lui erau plini de teroare adevărată.
A doua zi mi-am luat liber. I-am spus mamei că merg la serviciu, dar m-am ascuns în dulapul din dormitor. Inima îmi bătea atât de tare, încât credeam că se va auzi.
Am văzut cum mama a intrat în camera copilului. La început totul părea nevinovat — i-a aranjat pătura, a pus o jucărie la locul ei. Dar apoi… 😲😲 Continuarea 👇👇
Deodată l-a apucat brusc de mână, i-a răsucit-o, apoi a scos o frânghie din geantă și i-a legat încheieturile.
Fiul meu plângea, mă striga. Mama s-a apropiat și i-a acoperit gura cu palma. Dar cel mai groaznic a urmat după aceea. Și-a ridicat capul spre tavan și a spus:
— Vedeți? Am făcut cum mi-ați spus…
Asculta pe cineva nevăzut, apoi a început să râdă — încet, răgușit, disperat.
— Nu, nu, el nu va pleca… Este al nostru…
Nu am mai rezistat, am ieșit din dulap:
— Mamă! Ce faci?!
Ea s-a întors. Ochii îi străluceau nebunește.
— Vocile mi-au spus — a spus calm.
— Ce voci?!
— Ele… sunt cu mine. Sunt mereu cu mine… — a zâmbit, apoi a început să plângă și din nou să râdă.
Fiul meu plângea, am fugit la el, i-am dezlegat mâinile, l-am strâns la piept. Mama stătea nemișcată, șoptind ceva în gol.
Am dus-o la medic. După analize, am auzit diagnosticul — schizofrenie.
Mi-a fost frică și mi-a părut rău. Era mama mea, femeia care m-a protejat, m-a crescut, m-a iubit. Iar acum… putea să-i facă rău propriului meu fiu.
