În fiecare noapte simțeam că este cineva în casa mea, așa că am instalat o cameră în dormitor. Dimineața, după ce am revăzut înregistrarea, m-am îngrozit 😱😲
În fiecare noapte simțeam același lucru: era cineva în casa mea.
Acea senzație nu a apărut imediat. La început au fost sunete: slabe, aproape imperceptibile. Scârțâitul podelei, ca și cum cineva ar fi făcut un pas cu grijă. O lovitură surdă, de parcă ar fi fost atinsă o piesă de mobilier. Uneori un foșnet abia auzit, ca și cum cineva ar fi deschis dulapul sau ar fi răscolit lucrurile mele. Stăteam întinsă în întuneric, nemișcată, temându-mă chiar să respir.
Mi se părea că o persoană necunoscută se plimbă prin apartament. Nu brusc, nu obraznic — dimpotrivă, prea atent. Ca și cum „acea persoană” ar fi cunoscut bine casa mea și nu ar fi vrut să fie observată. Cel mai des auzeam pașii noaptea, între ora două și patru, când corpul se simțea greu și mintea plutea.
Dimineața mă așteptau lucruri ciudate. Obiectele apăreau în alte locuri decât unde le lăsasem: telefonul pe pat, deși seara era pe masă; hainele aruncate pe scaun; lucruri pe podea care sigur nu erau acolo înainte. Uneori camera era complet răvășită, ca și cum cineva ar fi scotocit prin dulapuri. Dădeam vina pe oboseală, pe uitare, mă convingeam că pur și simplu nu-mi amintesc unde am pus lucrurile.
De câteva ori m-am trezit noaptea cu senzația că cineva se uită la mine. Dar nu deschideam ochii — îmi spuneam că e un vis, un joc al imaginației. Până când frica a devenit prea reală.
Într-o dimineață m-am trezit tremurând și am înțeles: nu mai pot continua așa. Am instalat o cameră în dormitor. Am îndreptat-o spre pat și am lăsat-o pornită toată noaptea. Eram sigură că, dacă într-adevăr se află cineva în casă, camera va arăta asta.
Dimineața m-am așezat să revăd înregistrarea. Și m-am îngrozit de ceea ce am văzut pe ecran 😲😱 Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Continuarea în primul comentariu 👇👇
La început — nimic. Dormeam, stăteam nemișcată. Dar apoi… m-am văzut ridicându-mă încet în toiul nopții. Mă așezam pe marginea patului. Mă ridicam în picioare.
Camera surprindea fiecare mișcare — calmă, calculată. Mă plimbam prin cameră, deschideam dulapul, scoteam lucruri, le aruncam pe pat și pe podea.
Luam telefonul, mă uitam la el și îl puneam în alt loc. În trecere loveam scaunul, iar acesta cădea. Apoi mă întorceam în pat și mă întindeam din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mă uitam la ecran și nu puteam respira. Nu era nimeni în casă. În afară de mine însămi.
Nu-mi aminteam nimic din toate acestea. Nici pași, nici mișcări, nici dezordinea. Toate nopțile, toată frica, toate sunetele — eram eu. Somnambulismul meu. Eul meu nocturn, despre care nu știam nimic.
Și cel mai înspăimântător nu era că cineva se plimba prin casa mea. Cel mai înspăimântător era că acel „cineva” am fost eu tot acest timp, iar acum mă așteaptă un tratament lung.
