Colonelul a împins-o din vagon noaptea, în ger, când nu era nicio ființă vie în jur, fără să bănuiască cine era de fapt acea fată și că în curând îl aștepta ceva mult mai cumplit 😳😱
Colonelul nu a îndrăgit-o pe noua fată încă din prima zi.
A apărut în unitate pe neașteptate, fără multe cuvinte, în uniformă simplă, fără însemne inutile. Tânără, calmă, privea direct în ochi și nu-și cobora privirea. Asta l-a iritat imediat.
Conflictul a început la apel.
— Cine te-a trimis aici? — a întrebat el rece, trecând pe lângă ea.
— Am fost transferată prin ordin, — a răspuns fata calm.
— Ce ordin? Aici eu dau ordine, — a zâmbit el ironic.
Ea nu și-a ferit privirea.
— Atunci încă nu vi s-a arătat al dumneavoastră.
Câțiva soldați au chicotit încet în formație. Colonelul s-a întors brusc.
— Crezi că ești specială? Pe oameni ca tine i-am distrus cu zecile.
— Încercați, — a răspuns ea scurt.
După asta, el nu și-a mai ascuns iritarea.
La antrenamente îi critica fiecare mișcare. În fața tuturor îi ridica tonul.
— Ai mâinile puse greșit?
— Înțelegi măcar unde ai ajuns?
— Aici nu e loc pentru fete.
Ea aproape că nu răspundea. Uneori doar îl privea într-un mod care îl făcea să se simtă inconfortabil, dar el se prefăcea că nu observă.
După câteva zile, unitatea urma să fie transportată cu trenul. O deplasare de noapte prin munți, un convoi lung, aproape toți dormeau.
Colonelul nu dormea. Se plimba prin vagon gândindu-se la un singur lucru — să scape de ea. Fără zgomot, fără întrebări.
A văzut-o lângă ușă. Fata stătea singură, privind întunericul. Dincolo de geam se vedeau munții, iar jos curgea un râu negru. Vagonul se legăna ușor.
S-a apropiat în liniște.
— Nu poți dormi? — a spus oprindu-se lângă ea.
Ea nu s-a întors.
— Aer proaspăt.
— Aici nu e plimbare, — a zâmbit colonelul. — Înțelegi măcar că aici nu vei supraviețui?
Ea s-a întors încet spre el.
— Sunteți prea sigur pe dumneavoastră.
El a făcut un pas mai aproape.
— Iar tu vorbești prea mult.
Ușa era întredeschisă. Aerul rece lovea fața.
El a apucat-o brusc de umăr.
— Destul.
Ea nici măcar nu a apucat să reacționeze complet.
O mișcare bruscă. Colonelul a împins-o cu toată forța.
Corpul fetei a dispărut în întuneric. Pentru o clipă, privirile li s-au întâlnit. Fără țipăt. Fără panică. Doar o privire directă. Apoi a dispărut.
Jos era o prăpastie. Pietre. Un râu. Noapte. Ger. El a închis imediat ușa vagonului. Metalul a izbit surd.
Câteva secunde a stat acolo, respirând greu. Apoi și-a aranjat uniforma și a plecat calm înapoi.
În vagon era liniște. Toți dormeau. Nimeni nu văzuse nimic. Era sigur că totul s-a terminat, că a scăpat atât de ușor de ea… dar colonelul știa cine era acea fată și de ce era în stare 😳
(Continuarea în comentarii 👇👇)
Dimineața s-a comportat normal. Chiar mai calm.
Nu au existat întrebări. Nimeni nu a observat dispariția ei. Au trecut câteva zile. Apoi, într-o noapte, în unitate s-a întrerupt curentul. La început nimeni nu a dat importanță.
Apoi au început să cedeze sistemele. Camerele. Comunicarea. Ușile. Colonelul a ieșit pe coridor. Era întuneric. Doar luminile de urgență pâlpâiau. A auzit pași. Lenți. Uniformi. S-a întors.
La capătul coridorului era ea. Aceeași uniformă. Același păr. Doar că fața era mai palidă. Avea sânge pe mânecă. Dar stătea dreaptă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
A încremenit.
— Tu…
Ea a făcut un pas înainte.
— Chiar credeați că totul e atât de simplu?
El a făcut un pas înapoi.
— Asta e imposibil.
— Nu ați întrebat cine sunt, — a spus ea calm.
El a încercat să se adune.
— Eu te-am…
— Da, — l-a întrerupt ea. — Ați făcut o greșeală.
S-a apropiat mai mult.
— Nu sunt din unitatea dumneavoastră. Și nici din sistemul dumneavoastră.
Lumina a pâlpâit din nou.
Toate ușile din jur s-au închis cu un sunet greu.
Colonelul a înțeles că era singur.
Ea s-a oprit la câțiva pași.
— Am supraviețuit, — a spus încet. — Și am avut timp să mă gândesc.
A încercat să scoată telefonul, dar ecranul era negru.
— Ce vrei? — a întrebat el brusc.
Ea l-a privit direct în ochi.
— Același lucru pe care l-ați făcut dumneavoastră.
El a dat înapoi. Podeaua s-a cutremurat brusc. S-a întors. În spatele lui era o gură de acces deschisă, care nu fusese acolo înainte.
S-a uitat din nou la ea.
Ea stătea calm.
— Noapte. Ger. Nimeni în jur, — a spus ea. — Vă amintiți?
A încercat să țipe, dar în acel moment lumina s-a stins complet.
O secundă mai târziu s-a auzit un sunet scurt în întuneric.
Și din nou liniște.
Dimineața, în unitate s-a spus că colonelul a dispărut. Nimeni nu a înțeles cum s-a întâmplat. Camerele nu au funcționat în acel moment. Iar în arhivă a apărut o eroare scurtă de înregistrare. În ea, pentru o secundă, se vede o siluetă într-un coridor întunecat. Privind direct în cameră.
