Am auzit sunete ciudate venind din camera fiului meu de 16 ani și m-am gândit că face ceva rușinos: dar când am deschis ușa, am rămas îngrozită 😱😱
În acea seară am intrat în baie să fac duș. Apa făcea zgomot, aburul umplea totul în jur, și deja mă relaxasem când, deodată, mi-am dat seama că am uitat să iau prosopul.
— Ce neîndemânatică sunt — am murmurat, și fără să opresc apa, am ieșit din duș, acoperindu-mă doar cu halatul.
Casa era liniștită, doar din spatele peretelui, din camera fiului meu de 16 ani, se auzeau niște sunete ciudate.
La început nu am dat atenție — m-am gândit că se uită iar la un film, ca de obicei, la volum maxim. Dar cu cât auzeam mai mult, cu atât eram mai neliniștită. Nu erau sunete de film. Se auzeau sughițuri stinse, lovituri surde, ca și cum cineva ar fi scăpat ceva, și o voce slabă:
— Te rog… nu…
M-am oprit. Inima îmi bătea cu putere.
„Ce se întâmplă?” — mi-a trecut prin minte. M-am apropiat, am lipit urechea de ușă — și am simțit cum din cameră parcă venea un aer rece.
— Fiule? Ești bine? — am întrebat încet, dar nu a venit niciun răspuns.
În schimb, s-a auzit un scârțâit scurt, apoi sunetul unei scaune trase brusc. Am crezut că fiul meu adolescent face ceva rușinos.
Nu am mai rezistat și am împins ușa. Și ceea ce am văzut înăuntru m-a îngrozit 😲😱 Continuarea în primul comentariu 👇👇
Camera era în semi-întuneric. Doar lampa de birou ilumina un colț unde fiul meu stătea pe podea, palid, cu mâinile tremurânde.
În fața lui — colegul său de clasă. Băiatul stătea întins pe o parte, cu ochii închiși, fața palidă. Pe podea — un pahar răsturnat și un pachet de pastile.
— Mamă… nu știam ce să fac — a oftat fiul meu, abia stăpânindu-și lacrimile. — A venit la mine, a spus că nu se simte bine… și apoi pur și simplu a căzut. Am vrut să sun, dar telefonul mi-a alunecat din mână…
Am alergat la băiat, i-am verificat pulsul — slab, dar era.
În timp ce sunam la ambulanță, mâinile îmi tremurau, gândurile erau confuze. Când paramedicii l-au luat pe prietenul fiului meu, abia atunci mi-am dat seama că el toată vremea a stat acolo, ținând în brațe vechea mea pătură — cea pe care i-o dădusem când era bolnav.
L-am îmbrățișat.
— Ești bine, ai făcut ce trebuia — i-am spus, simțindu-i umerii tremurând.
Dar, când am rămas doar noi doi, fiul meu a șoptit:
— Mamă… mi-a fost atât de frică că nu o să reușesc să-l salvez.
